Timiditatea... Oare
cine nu s-a lovit macar o data in viata de problema ei?!
De ceva timp am parte de
discutii in contradictoriu pe tema asta. Oamenii pot afirma cu mare usurinta:
“E doar vina ta Oana, ca nu poti vorbi in fata unui auditoriu, nu te
straduiesti suficient!”. In parte sunt de acord, insa starea de ameteala,
senzatia ca am picioarele infipte 10 cm in pamant, m-au oprit si in cele mai
“lejere” situatii sa imi afirm punctul de vedere intre necunoscuti.
Pentru mine, timiditatea este
strans legata de genetica, norocosi sunt cei care sunt capabili sa-si exprime parerile,
chiar cu riscul de a fi ironizati.
“Genetica (din greaca: genno γεννώ=
a da naștere) este o ramură a biologiei, care
studiază fenomenele și
legile ereditatii și
ale variabilității organismelor. Genetica a devenit una din cele mai
importante stiinte ale secolului XX.” (wiki)
Mi
se pare cel putin ciudat sa afirmi ca omul se naste fara pic de caracteristici
ereditare. Sunt de acord ca asupra fiecaruia dintre noi a avut o mare influenta
educatia pe care am primit-o... sau nu... in “cei sapte ani de acasa”, dar sunt
ferm convinsa ca sunt multe calitati sau defecte care nu poti fi formate prin
educatie oricat ne-am stradui.
Personal, cu riscul de a gresi, imi
sustin ideea ca temperamentul unui om este preponderent mostenit pe cale
genetica. Degeaba incerci tu sa-i explici unui om cu un temperament coleric ca
nu e bine sa reactioneze atat de impulsiv, vei reusi in cele mai bune cazuri
doar sa “il ponderezi” (sau sa il enervezi), in niciun caz sa il schimbi... Tot
legat de asta, sunt oameni care reusesc cu brio sa isi estompeze defectele si
sa isi scoata in evidenta calitatile si persoane care trebuie sa lupte mult cu
ei insisi pentru a se apropia macar de omul care isi doresc sa fie “maine”.
Eu duc o mare lupta cu mine
insami, sunt genul de persoana care nu e niciodata multumita de ea insusi, din
pacate insa, sunt si omul extremelor, nu una a fost situatia cand din
nemultumirea asta de sine am ajuns sa imi pierd in totalitate increderea in
mine, sa ma consider incapabila de a realiza ceva productiv, mi-era mult mai
comod sa zic ca nu pot, ca nu sunt in stare...
Intotdeauna mi-am dorit sa scot
ce e mai bun din mine, sa reusesc sa imi fortez pana la capat limitele si de
acolo inca putin. Desi sunt vazuta ca o persoana nonconformista cu un spirit
liber ce nu poate fi niciodata ponderat, un om care nu da doi bani pe parerea
altora, uneori si eu ma intreb cine a indus impresia asta in jurul meu?! Cand
stau singura cu mine, realizez de fapt cat de mult imi plac oamenii, cat as
vrea sa pot sa ajut cu ceva la dezvoltarea tinerilor, urasc cand vad cate
probleme absolut gratuite isi fac si cat se interiorizeaza datorita faptului ca
multora le e frica sa se afirme, desi poate au “cuvinte mari” de rostit.
Ajungem astfel de unde am
plecat, ca intr-un cerc vicios... In primul rand ca sa iti depasesti
timiditatea trebuie sa realizezi ca ea exista, sa o accepti, asa cum primul pas
pentru a rezolva o problema este sa fii constient de existenta sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu